Culisele statului paralel | Cum erau verile la Neptun ale soților Ceaușescu. Anul în care a început modernizarea litoralului

La începutul anilor 60 începea modernizarea litoralului românesc. Ideea venea de la Praga. Fără ieșire la mare, șefii cehoslovaci le-au propus omologilor români să le construiască hoteluri și locuri de agrement în schimbul concesionării lor pe 10 ani. Astfel, politica regimului de la București a pus România pe harta turismului european. În Sudul litoralului, ani buni, numărul turiștilor străini a fost mai mare decât cel al românilor - de la 200.000 în 1964, la peste un milion în 1971. Asta însemna și multă valută în vistieria statului.

Începând cu 1966, vara, Ceaușescu își muta familia și conducerea partidului la Neptun. Cu neveste, copii, menajere și bone, din a doua jumătate a lui iulie și până în septembrie, demnitarii se cazau în vilele de protocol.
Ascunși vederii muritorilor de rând de garduri înalte și protejați de întâlniri cu turiștii de paznicii care patrulau continuu, demnitarii vremurilor își adaptau programul zilei după cum dicta Tovarășul.

În acest loc destinat odihnei se menținea ritmul muncii de la București. Se spune că diminețile erau pentru membrii Comitetului Central puțin cam stresante, pentru că dictatorul își ținea ședințele citind rapoarte amănunțite.

Însă nu lipseau nici ospățurile. Zilnic erau petreceri cu sarmale și grătare. Totul se uda cu vin de calitate și cântece de petrecere. Cel mai adesea, Ceaușescu cerea să i se cante câte o romanță. În ceea ce o privește pe Elena Ceușescu, când ieșea aceasta din cameră, toți demnitarii întorceau capul sau lăsau privirea în jos. Se temeau, cu toții, să nu fie observați de soțul ei.

Întâii comuniști ai țării erau cazați în vila Panseluța, denumită de securitate "obiectivul D2". Cu excepția titularilor și oaspeților străini, a ofițerilor din Serviciul de Pază și Protecție și a angajaților ce-i serveau pe aceștia, nimeni nu pătrundea în „Zona 2", așa cum era denumit complexul de clădiri destinat puterii. Aici lucrau 90 de oameni, selectați după regulile personalului de la București și Snagov, și instruiți ca atare. După mărturia unui fost mecanic de întreținere, membrii personalului aveau salarii similare profesioniștilor din branșă. Dar lor li se acordau prime în loc de ceea ce azi s-ar numi spor de confidențialitate.

Cuplul prezidențial avea parte aici de un tratament special. O vilă impozantă, plajă de lux privată și multe spații de agrement. De aici, în fiecare dimineață, tovarășul și consoarta scrutau viitorul. Se plimbau pe faleză și înotau impreună la ponton. Amiezile și le petreceau jucând table. Ea trișa, el o tachina. Alteori, Ceaușeștii și oaspeții lor vizitau imprejurimile, pe mare, cu vaporașul.

Lui Ceaușescu îi plăcea să joace volei. Tovarășul se poziționa întotdeauna lângă plasă, trecând, de câte ori era cazul, mingea peste fileu cu o mână, iar cu cealaltă cobora plasa. În acest timp, nevestele bârfeau, jucau cărți și rummy, timp în care menajera le mai îndulcea cu câte un desert, clătitele fiind preferatele lor. Se spune că nici măcar în vacanță tovarășa Lenuța nu slăbea controlul găsind diverse și noi prilejuri de șicanare.
Tovarășul și Savanta de renume Mondial iubeau plimbările pe plajă. Zilnic, angajații înlocuiau nisipul de pe plajă cu altul proaspăt cernut, ca nu cumva cei mai iubiți fii ai poporului să se rănească în scoici sau pietricele. Și apa mării din dreptul vilei prezidențiale era curațată de alge.

La sfârșitul anilor 80, vacanțele la Neptun deveniseră mai tensionate. Bătrâni și obosiși, Ceaușeștii nu mai făceau plajă, nu mai jucau volei, nu se mai relaxau. Singurele momente de relaxare ajunseseră partidele de șeptic unde mai marii țării făceau pe rând pereche cu Tovarășa, contra Tovarășului.

Tensiunile ajunseseră să devină apăsătoare până și pe chipul dictatorului care, cel mai adesea, se refugia în biroul său, citind rapoarte despre o Românie ireală, zămislită la umbra manipulării și dezinformării de partid.
După ce Nicolae Ceaușescu și-a obligat curtenii să petreacă vara împreună, s-au șters și visurile românilor de a-și petrece vacanțele în Occident. Conform documentelor de Arhivă, în 1966 călătoriseră în străinătate peste 200.000 de cetățeni, dintre care mai mult de jumătate în țări socialiste. Anul următor, numărul călătorilor în Occident s-a redus la aproximativ 44.000 de români. Până în 1969, doar 8.000 de români mai trecuseră frontiera.

Simplul cetățean avea o singură cale să călătorească - prin ONT, exclusiv prin excursii organizate de sindicate și UTC. Iar activiștilor locali ai acestor organizații li se cerea să gireze corectitudinea comportamentală a excursioniștilor și revenirea lor în patrie.

Românii puteau cumpăra valută prin ONT, după aprobarea vizei de către Securitate. Prin decizia partidului, turiștii noștri aveau dreptul apoi să cumpăre 15 dolari în moneda țării de destinație. Altfel, deținerea de valută era delict pedepsit cu închisoare.