Pilda zilei - Pietricelele albastre

Pilda zilei
Pietricelele albastre

Două pietricele, de mărimea unei castane, zăceau în prundișul unui pârâu de munte. Se aflau acolo multe pietre mai mici sau mai mari, dar ele erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre… și în lumina soarelui ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăți de cer căzute pe pământ. Cele două pietricele știau că sunt mai frumoase decât toate celelalte aflate în pârâu și se lăudau de dimineața până seara:
„Noi suntem copiii Cerului!
 Păstrați distanța!
Noi avem sângele albastru!
Nu avem de-a face cu voi!”, strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obișnuite aflate în preajmă.
Erau două pietricele insuportabile și arogante, care își petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere și își ziceau:
„Desigur vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre prețioase, așa cum suntem și noi. Vom fi pe coroana unei regine sau în inelul unui prinț. Ne așteaptă o viață frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri… Vom ajunge până la capătul lumii!” 
Într-o dimineață, pe când soarele strălucea pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat și a cules cele două pietricele albastre, care acum erau nespus de fericite.
Ura! Am plecat! Ce timpuri bune ne așteaptă!” - au strigat ele.
S-au simțit cele mai norocoase pietre din lume. Nu așteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate. Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate, au fost zdruncinate încoace și încolo, au fost puse pe cântar și pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuță.
Mai târziu, o mână le-a luat și le-a așezat cu necuviință pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafață de ciment foarte lipicioasă.
Hei, fii mai delicat, suntem pietre prețioase!” - strigau cele două pietricele albastre.
Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Revoltate au început să strige: „Neciopliților, nepricepuților, bădăranilor, voi nu înțelegeți cât suntem de importante?”
Cele două pietricele albastre amenințau, plângeau, implorau, dar n-a fost de nici un folos, că tot prizoniere în zid au rămas.
Dezamăgirea și amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii. Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă.
Dar cimentul era tare și imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă care se prelingea pe acolo și l-au rugat:
„Strecoară-te sub noi, te rugăm, și desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!”
Apa nu s-a lăsat mult rugată. A trecut la lucru și, ușor-ușor, a reușit să se strecoare și să fărâme câte puțin cimentul. După câteva luni de perseverență cele două pietricele au putut să se miște.
Într-o noapte umedă și rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârșit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere!” - au strigat amândouă în culmea fericirii.
Jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea pușcărie înaltă în care și-au petrecut atâta timp. Și, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea:
În lumina lunii strălucea un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate și aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Fața, chipul blând și dulce al Mariei, avea ceva neobișnuit. Părea oarbă, căci Îi lipseau ochii… „Oh, nu!” - au exclamat amândouă, dându-și seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Fecioarei Maria. Își imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit și cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-și seama cât de nechibzuite au fost...

Sunt momente în viața noastră unde pronia divină a rânduit așa. În acele momente locul nostru trebuie să fie acolo: să avem grijă de un părinte bolnav, să ajutăm un prieten aflat la nevoie, să ducem la bun sfârșit ceea ce am început. Locul tău este acolo unde ești și unde simți !

Sursa: Realitatea Spirituala